Male voice, natural speed and emotion.
Unde-i buletinul?
În iunie 2013 (două mii treisprezece), mă pregăteam să plec în Olanda pentru două luni. Totul era stabilit, totul era în regulă, doar că am descoperit un mic detaliu care îmi scăpase din vedere: îmi pierdusem buletinul.
Mă întâlnesc cu taică-meu. Când pleci, e totul gata…
“Da, doar că mi-am pierdut buletinul”, i-am spus eu degajat.
“Cum mă ţi-ai pierdut buletinul”? M-a întrebat el contrariat.
“L-am pierdut, pur şi simplu”. I-am spus eu ridicând din umeri.
“Şi acum ce faci? Cum mai pleci”?
“Nu ştiu”, i-am spus eu calm, fiind sigur că o să îl găsesc.
Mă, şi atunci îmi trânteşte o întrebare dintr-aia care te lasă privind în gol cu creierul mai lipsit de sinapse decât un american tipic după o întâlnire cu un zomby flămând. Genul ăla de întrebare pe care doar părinţii sunt în stare să îl pună:
“Auzi mă Sorine, dar unde Dumnezeului l-ai pierdut“?
Vă jur că pentru o jumătate de minut am rămas doar cu gura deschisă. Se făcuse o linişte deplină, mai că auzeam sunet de greieri pe fundal. “În Panama”? “Puerto Rico”? “Mi-a căzut în WC”? “Pe lună”? În autobuz”? “pe stradă, la teatru, într-o gaură neagră, în buzunarul de la jeansi, în bancomatul de la Universitate, nu ştiu”!
“Tată… ştii”, am încercat eu timid, “L-am pierdut. Adică… pentru moment se află într-un loc în care eu nu ştiu că este. Dacă aş şti”, am continuat, “Nu ar mai fi pierdut”.
Mă, şi se uită la mine, se încruntă şi îmi scoate o altă bombă, şi mai şocantă, şi mai fără grad de comparaţie:
“Adică mă iei şi la mişto, nu”?
Aş fi vrut să îi spun că “duuuuh, tu ai pus întrebarea aia, nu eu”, dar totuşi îmi place să am membrele în aceleaşi locuri în care le-am avut de când m-am născut. I-am dat în schimb un alt răspuns cât se poate de nu la obiect, “o să îl caut”, şi toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneţe.
